Legendele Dochiei. Baba Dochia   @   Masivul Ceahlău

... asemenea stânci antropomorfe ca stânca Dochiei şi oile, sunt simbolul unui idol păgân care dăinuia de veacuri la Carpi, la dacii liberi din Carpaţii orientali...

Vasile Pârvan

Pe urmele unei informaţii aduse de un lexicograf, Su(i)das / sub Zalmoxis / , s-a pus problema existentei la geto-daci, a unei zeităţi feminine a pământului, soţie a lui Zalmoxis (...). O reprezentare din care se ridică în ipostază divină Zalmoxis-Thales şi zâna Dochia.

Gh. Muşu

Stânca Dochiei

În ceea ce priveşte Stânca Dochiei, ea este, poate, locul cel mai învăluit în mister. Despre această stâncă unii spun că ar fi pietrificarea unei bătrâne ciobăniţe, care, înveşmântată cu nouă cojoace, a pornit, împreună cu oile şi caprele sale, spre vârful muntelui, deşi vremea nu-i îngăduia. Şi, cum mergea ea, a început să plouă şi să ningă. Şi, fiindcă cojocul de deasupra se uda mereu şi se îngreuna, obosind-o la drum, bătrâna ciobăniţă a lepădat, unul câte unul, opt din cele nouă cojoace. Atunci, s-a pornit un ger mare de la Dumnezeu, ger care a îngheţat-o împreună cu oile şi caprele sale.


BABA DOCHIA

Alţii povestesc că despre Baba Dochia se spune că era aşa de rea încât şi copiii, care cum creşteau, fugeau de ea, pentru a scăpa de răutăţile ei. Numai unul singur, un băiat, cel mai răbdător dar şi cel mai puţin la minte, i-a fost rămas dintre toţi copiii în preajmă. Dragomir, c-aşa îl chema pe fecior, era mereu dus cu oile şi numai biata nevastă-sa, harnică şi bună la suflet, răbda şi suferea toate hachiţele soacrei sale, care îi pusese gând rău, să scape de ea. Astfel, într-o bună zi, o trimise la râu pe noră să spele lâna cea albă până s-o înnegri. Se munci săraca fată cât se munci, dar după trei zile de trudă lâna tot albă era. Necăjită că nu reuşeşte să îndeplinească porunca soacrei, fata începu să plângă. Şi pe când plângea ea, numai ce se trezi cu doi bătrâni în preajmă, Dumnezeu şi Sf. Petru. Auzindu-i necazul şi făcându-li-se milă de ea, îi înnegriră lâna. Văzând una ca asta, baba o trimite iar la râu, de data asta să spele lâna până s-o albi. Pe când se chinuia biata fată, iaca apar şi cei doi bătrâni. Dar în loc să-i albească lâna, cei doi îi dete fetei o grămadă de flori şi fragi spunându-i fetei să le ducă babei. Când văzu hârca florile şi fragii, uită de lână, îl chemă repede pe Dragomir şi-i spuse: "Măi Dragomire, dac-au înflorit fragii înseamnă c-a venit vremea să mergem la munte, la stână, să măsurăm oile". Şi răpezită cum era baba, îl luă pe Dragomir şi plecă îmbrăcată aşa cum o prinse vremea, cu nouă cojoace pe ea şi cu oile în urmă. Afară se încălzise bine şi, cum mergea urcând la deal, baba grăbită se încinse şi începu a lepăda cojoc după cojoc, încât până în vârful muntelui nu mai rămăsese decât în cămeşoi. Atunci porni însă cel de sus o viforniţă cu zloată, de au îngheţat şi baba şi oile, cu Dragomir alăturea.


O altă legendă, întâlnită în Bucovina, o prezintă pe Dochia drept o fată de împărat care, fugind de împăratul cotropitor ce voia să o ia de nevastă, s-a travestit în păstoriţă, urcând cu o turmă de oi în munţi. Cum timpul era frumos, a început să lepede din cojoace unul câte unul. Dar aproape ajunsă în vârf, se lăsă deodată un frig, de ziceai că e iarnă. Nefiind deprinsă cu frigul şi temându-se să se întoarcă, începu a cârti împotriva lui Dumnezeu. Acesta o pedepsi prefăcând-o în stană de piatră, iar oile în bolovani. Altă variantă spune că fiind pe cale de a fi prinsă de împăratul cotropitor, fata ceru lui Dumnezeu să fie transformată în stană de piatră, rugăminte ce-i fu îndeplinită.


BALADA DOCHIEI

scrisă de Ghe. Asachi în 1838, după călătoria la muntele Pion (Ceahlău)

Între Piatra Detunata
S-al Sahastrului Picior,
Vezi o stânca ce-a fost fata
De un mare domnitor.
Acolo e rea furtuna
E locasul cel cumplit,
Unde vulturul rasuna
Al sau cântec amortit.
Acea doamna e Dochia
Zece oi s-a ei popor
Ea domneaza-n vizunie
Peste turme si pastori.
La frumusete si la minte
Nici-o giuna nu-i samana
Vrednica de-a ei parinte,
De Decebal, ea era.
Dar cum Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel marit,
Pe cel care-ar fi scapat-o
De-a iubi a giuruit.
Traian vede asta zâna
Desi e biruitor,
Frumusetei ei se-nchina
Se subjuga de amor.
Împaratu-n van cata
Pe Dochia a-mblânzi.
Vazând patria ferecata,
Ea se-ndeamna a fugi
Prin a codrului potica
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamna tinerica
Turma paste peste plai
A ei haina aurita
O preface în saiag,
Tronu-i iarba înverzita.
Schiptru-i este un toiag.
Traian vine-n asta tara
Si de-a biru-i deprins.
Spre Dochia cea fugara
Acu mâna a întins.
Atunci ea, cu graiu ferbinte
"Zamolxis, o zeu ! striga,
Te giur pe al meu parinte
Astazi, rog nu ma lasa!"
Când întinde a sa mâna
Ca s-o strânga-n brat Traian,
De-al ei zeu scutita zâna
Se preface-n bolovan.
El petroasa ei icoana
Nu-nceteaza a iubi,
Pre ea pune-a sa coroana
Nici se poate desparti.
Acea piatra chiar vioaie
De-aburi copera-a ei sân,
Din a ei plâns naste ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursit-o privegheaza,
Si Dochia deseori
Preste nouri lumineaza
Ca o stea peste pastori.
publicitate